Celor care nu pier.....

subiect propus de doamna prof.Anisoara Bujgoi

Frumos este ca, uneori, să ne amintim de aceia care, prin operele lor, ne-au fost, poate, prieteni de nădejde, însoţindu-ne paşii pe sinuosul drum al vieţii.
Este vorba de creatorii de frumos, de literatură, scriitorii care, ne-au oferit adesea tărâmul fanteziei create de ei ca spaţiu al evadării din absurdul cotidian.
Născut la 27 noiembrie 1885, în satul  Târlişiua din judeţul Bistriţa-Năsăud, în familia unui învăţător, Liviu Rebreanu debutează în literatură cu nuvele care, mai târziu, vor fi absorbite în mare parte în romane.
Moment de apogeu al romanului în literatura română şi ctitor al romanului românesc modern, cel mai de seamă reprezentant al realismului obiectiv, Rebreanu este creatorul romanului social-realist şi al roamanului psihologic prin titluri care s-au întipărit în memoria cititorului: „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „Ciuleandra”.
Activitatea sa scriitoricească nu s-ar putea însă rezuma numai la acestea, iar apariţia lui Rebreanu în literatură îl situează între tradiţie şi inovaţie, încheind epoca literaturii sămănătoriste şi poporaniste dominată de idealism şi compasiune, şi deschizând un nou drum în care scriitorul a asimilat şi s-a integrat viziunii europene dominante a timpului.

Se stinge din viaţă la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, în vârstă de 59 de ani, dar acela care a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi membru al Academiei Române, se distinge în literatura română prin realismul viziunii, prin caracterul social al prozei sale, prin arhitectura riguroasă, desăvârşită, în marile sale creaţii şi prin „darul masiv de a crea viaţă”, cum afirma M. Sebastian.
Dacă în luna noiembrie gândurile se îndreaptă către Rebreanu, într-una din zilele acesteia venind la viaţă cel care avea să creeze romanul „Ion” - „solemn ca un fluviu american” (G. Călinescu) – decembrie ne aminteşte de Creangă, cel care a părăsit lumea aceasta la cumpăna dintre ani; dar şi de tărâmul care, într-un mod cutremurător, a surprins „moartea căprioarei” şi a dispărut fulgerător dintre noi, Nicolae Labiş.

Născut la 2 decembrie 1935, în Poiana Mărului, comuna Mălini din vechiul raion Fălticeni, judeţul Suceava, Nicolae Labiş îşi trage sevele de pe lângă Humuleştii lui Creangă, fiind chiar înrudit, pe linie maternă, cu acesta.
Mama, Ana-Profira, învăţătoare, îi îndrumă primii paşi către învăţătură, micul Nicolae urmând cursurile şcolii primare din satul natal, în clasa mamei şi remarcându-se prin rezultate şcolare foarte bune.
Mai târziu se face cunoscut prin poeziile şi scenetele pe care începe să le scrie, plăcându-i să apară în public şi să recite, iar la numai 13 ani organizează un cenaclu literar şi participă la organizarea de conferinţe şi şezători literare. În noiembrie 1950 recită poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae!” considerată debutul său literar şi publicată o lună mai târziu în revista „Iaşul nou”.
Singurul volum de versuri apărut în timpul scurtei sale vieţi, „Primele Iubiri”, ce includea şi „Moartea căprioarei”, publicată anterior, când poetul se apropia de împlinirea vârstei de 19 ani, îi aduce succesul debutului poetic, care fusese precedat de poemul pentru copii „Puiul de cerb”, făcând ca anul 1956 să fie „neverosimil de productiv”.

Însă, la puţin timp după ce, înconjurat de prieteni, sărbătorise apariţia primului său volum de poezii şi împlinise, pe 2 decembrie 1956, 21 de ani, în noaptea de 10 decembrie, acelaşi an este accidentat de un tramvai în staţia de vis-a-vis de Spitalul Colţea, în Bucureşti şi, la scurt timp, în noaptea de 22 decembrie 1956, cel care devenise un model şi un reper de conştiinţe, avea să fie răpus de „pasărea cu clonţ de rubin” cum numise el moartea, într-o exprimare metaforică, în poezia compusă pe patul spitalului. Deşi, postum i-au apărut şi alte volume: „Lupta cu inerţia”, „Albatrosul ucis”, „Sunt spiritul adâncurilor”, pentru Labiş ar fi fost de ajuns să scrie numai „Moartea Căprioarei”, inspirată de o vânătoare în Munţii Carpaţi împreună cu tatăl său, pentru ca numele să-i rămână întipărit în conştiinţa generaţiilor tinere asupra cărora va exercita înrâurirea sa poetică.
Plecat prematur dintre noi, Labiş „rămâne un vis întrerupt” (Al. Piru), a cărui poezie reprezenta „buzduganul unei noi generaţii” (Eugen Simion)

Socotit de Maiorescu, la început, un scriitor „poporal”, povestitor de poveşti folclorice, Ion Creangă (10 iunie 1939 – 31 decembrie 1989), făcea ca Humuleştiul copilăriei sale să devină locul întâmplărilor evocate de el cu atâta haz în „Amintiri din copilărie”, în care este surprinsă copilăria cea „veselă şi nevinovată”, „vârsta cea fericită” a celui care a fost „în lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de brumă însufleţită”.

„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru” afirma Garabet Ibrăileanu, referindu-se la unul din marii clasici ai literaturii române, afirmat la „Junimea”, la recomandarea bunului său prieten Mihai Eminescu.
Scriitor realist, Creangă valorifică vorbirea omului simplu, ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.
Urmaş al lui Ion Neculce, intrând în literatură cu un substanţial fond sufletesc şi intelectual de sorginte populară, Creangă reprezintă „poporul român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune” (G. Călinescu), a cărui operă inspirată din folclor a ridicat proza românească pe culmi nebănuite.
Prin tot ceea ce au creat, scriitorii si-au asigurat nemurirea în conştiinţa noastră, a cititorilor.